Amalgam

Simt ca explodez. Si nu e intocmai o exagerare de-a mea, o alta chestie gen ‘hai sa ma mai plang putin’! Chiar simt asta. E grav. De cateva zile bune alerg ca bezmetica dintr-o parte in alta, ma chinui sa invat treburi care aparent (sau cel putin pentru mine) nu au nicio logica sau vreo importanta majora in viata asta, a mea.

Ma trezesc tot de partea cealalta, compunand bloguri sau gandindu-ma la cine stie ce minunatie de creatie vestimentara. Fotografia a ramas pe dinafara, am exclus-o din ecuatie, cu regrete profunde, insa e clar ca trebuie sa fac ceva in privinta asta. Suna a redresare! Nu, ca mi-e bine asa sau ..sau nu, nu, nu. Chiar e ceva deplasat, sunt o ciudata, ma izbesc de tot ce ma inconjoara si impactul nu cred ca e unul constructiv. Fac de toate si totusi nu fac nimic. Caut cu disperare rochia mult dorita pentru banchet si nu reusesc nicicum sa dau de ea, desi sunt constienta de zilele (putine la numar) care au ramas pana la acest ‘wanna be eveniment’ care o sa se termine la fel de repede precum anii de studentie. Mama sigur se bucura, inca un prilej de a-mi ‘sopti’ prin telefon mult cunoscutul, consacratul etc etc ‘Revino cu picioarele pe pamant!’. Ce de metafore, cat de multe subintelesuri imi sunt date urechilor sa le aud. Bun, cicaleste-ma bine pentru ca la mine oricum functioneaza perfect treaba cu ‘Pe o ureche iti intra, pe cealalta iti iese’. Eu fac totul cum vreau eu. Sunt o buna ascultatoare in materie de sfaturi, dar asta nu inseamna ca le si aplic. Constientizez ca respectivul/respectiva zice bine ce zice, dar trebuie probat si pur si simplu nu ma pot abtine. Pana la urma, a demonstrat cineva ca omul ar fi perfect? Eu oricum as fi o exceptie de la regula asta a perfectiunii pentru ca prea ma complac in tot ceea ce fac. Imi place imperfectiunea, imi place sa imi condimentez viata si, din cate mi-am cam dat seama, imi place sa mi-o complic. Imi cam pun singurica eticheta de om ciudat, care nu are nimic din viata cotidiana.

Gata, mai bine pun punct decat etichete. Mi-e teama ca mai descopar ceva ce nici eu nu stiam, poate.

Vreau vara!

Vreau vara. Vreau cerul albastru si soarele, vreau marea. Vreau sa fiu egoista pentru o secunda, sa ma pierd in visare si sa rup contactul cu realitatea. Sa ma trezeasca forfota de oameni debusolati sau care, dintr-un motiv sau altul, cauta exact acelasi lucru ca si mine- detasare. Mi-am promis. Vara asta! Mi-am promis fericirea. Rabdarea de a intelege intocmai fiecare lucru sau fiinta care ma inconjoara. Rasaritul la malul marii pe nisipul rece al diminetii, apusul si mai apoi noptile interminabile. Nebunie sau relaxare, 2 in 1- Eu!

Imi permit sa trec cu vederea peste urmatoarea perioada, deloc usoara, dar frumoasa. Banchet, curs festiv, batai de cap gen “vai, ce rochie sa-mi fac? si da-i, si cauta ..”, sesiune, nunta, licenta. Mare aglomeratie, e clar ca nu e loc de plictiseala. Sub nicio forma. Dar ce poate fi mai placut decat sa ai cu ce sa iti ocupi timpul? Pentru mine, nimic! Ma cuprinde intristarea, ce-i drept, insa nu-mi doresc sa distrug ce am construit in ultima vreme. Vreau, pot si stiu ca voi reusi. Tot.

Let it rain ..

E pentru prima oara cand simt cum fiecare strop de ploaie imi picura bucurie in suflet. Am deschis geamul larg si stau sa ascult, sa meditez, sa simt miros de primavara. Ma trage patul rau de tot si afurisitul asta de laptop plange dupa afectiune. L-am cam neglijat in ultima vreme, ce-i drept. Atata tambalau si cu sarbatorile astea, multa, multa mancare (gand ce imi cam da fiori la silueta!), reuniunea de familie, colectia de casete audio si muzica anilor '90, cand eram prea mica sa-mi dau seama de toata engleza din versurile lui Dj Bobo sau Aqua cu Barbie Girl. Culmea insa, le stiu pe de rost!
Per total, ma simt obosita, insa nu realizez de ce. Iesitul in oras, verdict: fata cuminte! Dormitul, prea mult. Barfele, la ordinea zilei. Facand o analiza, nu stiu care cum m-au doborat mai tare. Cred ca mai mult s-au plictisit prietenii sunandu-ma si chemandu-ma ba in oras, ba acolo, ba dincolo. Rezultat final? Sunt o mica nesi, dar am gasit si scuza perfecta- tanjeam de ceva vreme dupa relaxare! Sper sa primesc indurare, promitand ca o sa ma revansez.

Si uite-ma in patul meu de acasa, meditand (din nou. cateodata mi-as dori sa fiu lipsita de creier, sa nu mai gandesc atata, sau de sentimente, sa nu ma mai napadeasca atatea amintiri), ascultand ploaia, ingramadita bine de tot sub patura, cu laptopul pe post de calorifer. Terapie pentru suflet, zau asa!

P.S. Multumesc mult celui care mi-a inteles trairile, pentru a le putea expune prin desen! :)